Salutare! Cei care intra pe acest blog de ceva timp au remarcat că se tot schimbă afișajul contorului din sidebar, dar azi e pe bune, număr a 33-a zi fără țigări! Am avut mai multe tentative până acum, dar din păcate nu s-au bucurat de ”viață” lungă.

Toată povestea cu fumatul a început în clasa a patra. Când plecam acasă după lecții, treceam prin parc, și cărarea se scurgea taman pe lângă ”kurilcî”. Personal nu puteam cumpăra țigări că orașul e mic și se aude, dar luam de la colegi mai mari care la rândul lor ori furau din buzunar de la tata ori cumpărau din piață de la baru’ lu’ Cazan că vindeau fete tinere (care nu aveau nicio tangență cu părinții noştri). E mult spus fumat la ce făceam atunci, dar cum vedeam la alții – imitam. Țin minte că rupeam iarbă sau frunze de pe copaci și le strângeam în palme, ne frecam apoi pe degete ca să nu pută, mergeam la izvor, udam batistele, inspiram și expiram în ele ca să piară din duhoare. Mai țin minte că nu țineam țigara între degete mult, o puneam între două crenguțe. Complicat era când o dădeam de la unul la altul, mai cădea pe jos, dar fără bai o suflam de colb și scame și pufăială frate!

Deja într-a cincea nu mă mai ținea obrazul și buzunarul, am schimbat și anturajul, m-am mutat la altă școală și colegii noi care-i aveam nu ”fumau”. Sar peste pagini, scurtez povestea – am început să fumez iar într-a 9-a și de atunci m-am lăsat de câteva ori, dar nu pentru perioade lungi.

Cel mai nașpa e că nu dependența m-a ținut de țigară, ci faptul că îmi place să fumez. Chiar îmi place. Numai că simt efectul. Și mai urât e că bunicul prietenii mele a murit de cancer din cauza fumatului, și o doare când vede că fumez ”fără să mă gândesc la urmări”.

Timp de vreo două săptămâni am tot ascultat în drum spre facultate un audiobook care atingea zona psihicului și încerca să mă convingă că problema e de fapt la nivelul creierului și să îmi imaginez fumatul ca un moment scârbos și țigara ca un obiect dezgustător și tot așa, și tot degeaba. Ascultam cu țigările în buzunar.

A încercat Cătălina să îmi arate că se supără când fumez, nu mă mai pupa când puțeam a țigară, încercam și eu să mă motivez prin simplu motiv că nu mai rezistă inima la un pachet și ceva pe zi, încercau prietenii să mă potolească când aprindeam țigară după țigară, dar nu a reușit nimeni să mă astâmpere, nici eu.

Până când într-o zi am auzit la radio de cazul lui Răzvan. Campania consta în expediarea unui SMS de 2 Euro pentru a-l ajuta să meargă la recuperare în Germania. Am intrat pe site și am citit tot. Atunci m-am gândit că dacă nu ar da nimeni din București bani pentru țigări măcar o zi și ar trimite un mesaj pentru acest caz, atunci … .

Din acel moment nu mai fumez. Știu că și partea financiară este un factor care m-a radicalizat în privința pachetului de țigări, dar sigur e faptul că nu mai fumez de 33 de zile, și de fiecare dată când simt ”nevoia” de țigară, caut să fac altceva cu banii pe care i-aș arunca pe otravă.

Încearcă să dai banii cuiva care are nevoie, nu-i mai arunca pe țigări. Banii pe țigări de saptămâna viitoare încearcă să îi pui deoparte pentru cazul Tatianei Robu (click)!