Am fost astăzi să ridic pentru prima oară bursa de la geologie. Prima bursă, din octombrie, se va mai pierde prin seifuri până în ianuarie din motiv că n-am fost s-o primesc la timp, eram în Moldova rezolvându-mi problemele cu viza.

M-am urcat la etajul 1 la domnul Coconu, ca un falimentar ce sunt, fără țipenie de rublă în buzunar, cu emoții și bucuros de gândul că mă întorc acasă, la cămin, cu bani. N-aveam idee cum arată omul – un bătrânel cu ochelari, cu cearcăne vărsate peste obraji, gălbui la față și cu ochii umezi rău, de ziceai c-a plâns vreo 2 nopți. Poate are insomnii, cine știe. Am intrat în birou, m-am prezentat, nu cunoșteam formalitățile, nu știam ce urmează să zică, așa că m-am bâjbâit prin buzunare după carnetul de student. Până la urmă nu mi l-a cerut. M-a găsit pe listă, mă ținea minte că n-am fost după prima bursă, m-a întrebat de ce și m-a informat că o s-o pot ridica abia la anu’.

Aveam de luat 279 Lei pe noiembrie, și între timp ce semnam pe foaie, dumnealui și-a lins degetele, mi-a numărat averea și m-a întrebat dacă știu ceva de Olga, o colegă. I-am întors pixul, am împins foaia și am luat banii. M-a pus să-i număr să vad de nu s-a greșit. Și se greșise, îmi dăduse 429 Lei (2×200 + 2×10 +1×5 + 4×1).

N-am făcut niciodată chestii de genul, dar azi am tras banii spre mine, i-am dus la buzunar strânși sălbatic în pumn, m-am făcut că plouă. Simțeam o rușine, dar încercam să o maschez influențat de drăcușor care fâlfâia fălos pe deasupra umărului stâng. L-am salutat pe Coconu și-am ieșit pușcă, fără să mai cerc fizionomia lui sau cărarea rușinei care mi-am croit-o spre ușă.

Am ieșit din cabinet, cu multe bătăi de inimă peste normal, m-am îndreptat spre Orange shop de lângă fântâna de la Universității, ieri a fost data scadentă la factură, nu mai era timp de așteptat. Am achitat cu o bancnotă de 200, mi-a mai rămas una în portmoneu. Am ieșit și primul lucru care l-am făcut a fost să o sun pe Cătălina să-i spun ce mi s-a întâmplat. Trebuia să aud de la cineva că e musai să duc banii înapoi, lipsa acută de finanțe din ultima periodă îmi blocase bunul simț. Oricum aveam să-i duc înapoi, dar pentru moment mă ținea ceva, neghiobia și foamea de gologani.

M-am urcat iar la etajul 1 la Coconu, am intrat triumfător pe cărarea rușinei, care acum o ștergeam cu fiecare pas spre biroul lui – ca în filmul cu dalmațienii (când ștergea cățelul-tată urmele dobitoacelor, încercând să scape de  Cruella). I-am spus omului că s-a greșit, că de fapt îmi dăduse o bancnotă de 200 în loc de una de 50, am scos banii, i-am pus pe masă, am luat acei 50 de Lei ai mei și gata, a exploadat drăcușorul. Mi-a mulțumit bătrânul, cu toate că nu prea avea pentru ce.

Mă simțeam atât de bine când coboram pe scări, ca o babuță bucuroasă că merge în rai după ce a dat de pomană niște bănuți. Aș fi fost mare porc dacă nu-i duceam înapoi, săracul nene avea să aibă mari probleme și mai și rămânea un camarad de suferință, student tot de la noi, tot moldoveam, fără “leafă”.

Am încercat să fiu escroc, cu toate că am 7 ani de acasă, cu toate că nu am văzut lucruri de genul în familie, cu toate că nu mă învârt prin cercuri suspecte and so on… Nu mi-a ieșit și mă bucur.

Și ca să închei literar, am și o morală:

Niciodată nu e târziu să încerci să te bucuri pentru ceea ce nu-ți iese!

Fin!